Una dintre cele mai autentice podoabe ale arhitecturii bisericeşti autohtone, Mănăstirea Cozia trăieşte şi va dăinui în istoria poporului român deopotrivă prin însemnătatea ei artistică şi spirituală, cât şi prin vechimea ei.
În cei peste 600 de ani de la întemeiere, multe mii de călugări au vieţuit şi s-au format aici, unii ajungând ierarhi vestiţi şi cunoscuţi oameni de cultură.
Pe plan istoric, Mănăstirea Cozia va aminti întotdeauna de Voievodul Ţării Româneşti, Mircea cel Mare, cunoscut de către români mai mult sub numele Mircea cel Bătrân, gloriosul ei ctitor, precum şi de alţi mari domnitori români şi străini de care trecutul ei este legat.
Prin comorile de artă din cuprinderea ei, Mănăstirea Cozia a pus la îndemâna cercetătorilor un bogat, interesant şi variat material arhitectonic, de sculptură în piatră sau lemn şi pictură murală. Poeţilor şi scriitorilor le-a oferit teme pentru operele lor. În decursul frământatei noastre istorii, mănăstirea a fost şi un însemnat punct strategic. Fiind unul dintre cele mai vechi şi complexe monumente istorice şi de artă, bucurându-se şi de o pitorească situare, Cozia este mult căutată de pelerinii din ţară şi din străinătate.
Aşezare şi ctitorie
Mănăstirea Cozia se află pe drumul naţional Râmnicu Vâlcea – Sibiu, la 22 km de Râmnicu Vâlcea şi 75 km de Sibiu, pe malul drept al Oltului, între munţi împăduriţi cu brazi, fagi, stejari şi tei.
Pentru a clădi mănăstirea, Voievodul Ţării Româneşti Mircea cel Mare a ales acest loc de linişte şi siguranţă pe Valea Oltului, în apropierea muntelui de unde la acea vreme nu se putea merge mai departe spre Transilvania decât cu piciorul sau cel mult călare.
Mănăstirea a fost înălţată “la locul numit Nucet, pe Olt, adică Cozia” şi i s-a spus şi “Mănăstirea de la Nucet”, fiind clădită într-o regiune foarte prielnică pentru creşterea nucilor. Numele Cozia vine de la cuvântul pecenego-cuman koz care înseamnă nucă şi nu trebuie confundat cu slavul koza care înseamnă capră. Cozia, una dintre cele mai importante ctitorii ale Voievodului Mircea cel Mare, a fost zidită între anii 1386-1388 şi 1393.
Vechile fresce au păstrat chipul lui Mircea cel Mare zugrăvit în naos, pe zidul din dreapta, în înfăţişarea sa de ctitor, îmbrăcat în costum de mare cavaler medieval apusean, alături de fiul său Mihail. În hrisovul dat de Mircea cel Mare Mănăstirii Cozia în anul 1406, se pot vedea titulatura voievodului român şi graniţele stăpânite de el: “Eu cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea, Mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Herţeg al Almaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile, pe toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dîrstorului…”.
Cine trece astăzi prin preajma mănăstirii, nu poate să nu fie înfiorat de monumentalitatea aşezământului ridicat de marele voievod Mircea, de splendidele lui linii arhitecturale, cu o severă dar armonioasă grupare de construcţii, ansamblu căruia i se adaugă silueta graţioasă a Bolniţei mănăstirii. Dacă vizitatorului străin Cozia cu Bolniţa şi paraclisele ei, cu şopotul neîntrerupt al celor două fântâni şi puternica voce de rapsod a Oltului poate apărea numai ca o strălucită operă arhitecturală şi picturală, pentru noi, românii, mănăstirea se încarcă şi de luminile celor şase veacuri de istorie.
Mormântul lui Mircea cel Mare
În spiritul unei tradiţii autohtone, Mircea cel Mare a dorit ca după moarte, rămăşiţele sale pământeşti să se odihnească în biserica mare de la Mănăstirea Cozia, ctitoria lui cea mai de seamă.
Mircea a murit la 31 ianuarie 1418 şi a fost îngropat la Mănăstirea Cozia, unde a fost adus de la scaunul său din Argeş. A fost înmormântat la 4 februarie 1418, nu la Biserica Domnească din Argeş unde zăceau înaintaşii săi, ci la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa de la Cozia. Pe mormânt a fost pusă o piatră mare care a fost distrusă, mormîntul fiind profanat de mai multe ori. Din menţiuni documentare făcute de Mitropolitul Neofit I şi Nicolae Iorga, aflăm că la Mănăstirea Cozia din neamul lui Mircea mai sunt îngropaţi soţia lui, Doamna Mara şi copiii.
Tot în pronaos se află mormântul Teodorei, mama lui Mihai Viteazul. După asasinarea fiului său pe Câmpia Turzii, ea s-a călugărit la Mănăstirea Cozia sub numele de Teofana monahia. Ea a murit în anul 1605 şi a fost înmormântată în biserica mare, lângă mormântul lui Mircea. În 1606, nepoţii Nicolae şi Florica i-au aşezat o frumoasă piatră funerară care se păstrează intactă, având inscripţia: “Prastavise roba Bajia (a răposat roaba lui Dumnezeu) călugăriţa Teofana, mama răposatului Mihai Voievod şi fie-sa doamna Florica şi fiul său (N)icolae Vod(ă) au nevoit şi au scris vă dni (în zilele lui) Io Radu Voievod 7414”.
În biserica mare de la Mănăstirea Cozia mai sunt şi alte morminte ascunse sub pardoseala din lespezi de piatră înălţată cu 0,45 m faţă de cea originală care era din cărămădă. Despre aceste morminte vorbesc hrisoavele trecutului. La 12 ianuarie 1659, Mihai Radu Voievod, emite un document lui Isbaşa, Ivaşca şi lui Preda, nepoţii logofătului Stanciu, unde aminteşte de daniile făcute de acesta Mănăstirii Cozia, “căci s-a îngropat acolo…”. Din două documente din 15 noiembrie 1702 reiese că Mitropolitul Varlaam care primise cinul călugăresc la Cozia, “… s-a îngropat în tinda bisericii, dinspre strana cea mare. A raposat noiembrie 18 (1702)”. În biserica mare de la Mănăstirea Cozia sunt mai multe morminte domneşti, ierarhiceşti şi boiereşti.
Foto : Ioan Marian
