Mânăstirea Comana, ctitoria lui Vlad Țepeș de lângă București


Autor : Valentin Roman

Manastirea Comana, situata în comuna Comana din judetul Giurgiu, a fost ctitorita de Vlad Tepes în anul 1461, ca o manastire-cetate, care însa s-a ruinat pâna la finele secolului al XVI-lea. Locul pe care a fost înaltata manastirea era odinioara o insula, în mijlocul mlastinilor, iar accesul se facea pe o poarta aflata in nordul incintei, dupa ce se traversa un pod de lemn, usor de incendiat la vreme de primejdie. Râul Câlnistea, care curge în partea de rasarit a satului Comana, întâlneste în cale balta Comanei pe care o strabate si din care se desprinde în fata manastirii. În dreptul satului Comana, apa desface un brat care ocoleste ostrovul si se reîntoarce apoi la vechea matca.


Investigatiile întreprinse asupra primelor constructii la Comana releva faptul ca manastirea este ctitoria lui Vlad Tepes, datata de la jumatatea secolului al XV-lea. Un document din 27 septembrie 1461 emis de cancelaria lui Vlad Tepes mentiona „ca sa fie hotarul (manastirii) pâna unde se împreuna cu balta Comanei, drept în iezerul Câlnitei”. Aceasta este prima data când toponimul Comana este folosit în mod oficial. Din aceasta perioada s-au descoperit urmele unei biserici de plan dreptunghiular (12 x 10m), care avea fundatie din caramida iar partea superioara din bârne. Interiorul bisericii era tencuit si pictat, gasindu-se urme de vopsea rosie si albastru închis. În jurul acestei bisericute erau chiliile manastirii.


Cercetarile au stabilit ca necropola din preajma bisericutei a fost folosita în a doua jumatatea secolului al XV-lea si prima jumatate a secolului al XVI-lea, perioada ce cuprinde anii de domnie a mai multor domnitori de la Vlad Dracul la Neagoe Basarab, figura centrala în aceasta însiruire, prin dinamica domniei si lupta antiotomana, ramânând desigur Vlad Tepes.

Loc de odihna vesnica pentru Cantacuzini

La 1699, marele vornic Serban Cantacuzino daruieste Manastirii Comana un chivot de argint „întru pomenirea parintilor Draghici si Pauna si a sotilor Maria si Adriana”; informatii ce denota ca ei sunt înmormântati la Comana. În acelasi an, Serban Cantacuzino începe restaurarea Manastirii Comana. Lucrarile de recladire care vor dura pâna în 1703, au fost efectuate în spiritul reînnoirilor aduse în tehnica constructiilor în epoca lui Constantin Brâncoveanu.

La aceasta restaurare el adauga chilii noi la cele existente, repara si înalta zidurile pâna la aproape 15 metri si împodobeste constructia cu elegantul foisor brâncovenesc de pe latura de nord.

În incinta, Serban reface biserica si înlocuieste vechea pisanie cu o alta, în care se înscrie în rândul ctitorilor. Aceasta refacere a manastirii sub semnul lui Serban Cantacuzino se încheie cu stramutarea înaintasilor într-un mormânt comun.

Transformarea ctitoriei în „cripta” a familiei explica atât stradania lui Serban de a reface manastirea în 1699 – 1700, cât si revenirea sa din 1703, când zideste în incinta un paraclis pe care îl întareste, dupa obicei.

În august 1709 Serban moare si va fi la rândul sau înmormântat la Comana. Mormântul lui Serban Cantacuzino nu se mai cunoaste, el va fi distrus probabil odata cu celelalte morminte în 1854 de catre calugarii greci.

Manastirea Comana s-a aflat în centrul atentiei în timpul luptelor antiotomane din 1657-1662, precum si în vremea razboiului ruso-austro-turc din 1768-1774. Afectata de razboaie si de proasta gospodarire, manastirea s-a degradat treptat.

În anul 1728, Manastirea Comana este închinata Patriarhiei Sfântului Mormânt din Ierusalim, de catre Nicolae Mavrocordat (1715-1716, 1719-1730), deoarece nu au mai existat mostenitori directi ai ctitorului care sa se îngrijeasca de soarta ctitoriei. Prin aceasta închinare, manastirea începe sa-si piarda din averi si mosii.

Degradarea Comanei, semnalata de Neofit al Ungrovlahiei, se accentueaza de-a lungul domniilor fanariote si este subliniata într-o serie de înscrisuri de danie ulterioare închinarii, acte întocmite în intervalul 1728 – 1814 si semnate de domnitorii Nicolae Mavrocordat, Ion Mavrocordat, Grigore Ghica, Constantin Mavrocordat, Alexandru lpsilanti, Alexandru Moruzi, Constantin Ipsilanti, Ion Caragea. Cutremurul din 11 octombrie 1802 va afecta grav întregul ansamblu.

În anul 1847, se pune problema unor reparatii, arhitectul statului, Schlatter, propunând o recladire considerând ca reparatiile nu se mai pot face. Lucrarile de reamenajare si reînsufletire a lacasului sfânt încep abia în 1854 când s-a refacut din temelii biserica, cu mesteri germani, schimbându-i-se aspectul sau din timpul lui Radu Serban. Probabil cu acest prilej au fost distruse pietrele de mormânt ale ultimului ctitor, vornicul Serban Cantacuzino si poate si aceea a lui Nicolae voda Patrascu.